Revista Picătura Rebelă

Există un punct în noapte la granița între trezire și oniric care e înspăimântător; ești prins ca într-o melasă, înoți pe acolo, uneori plăcut ca în uterul de unde ai venit, ca dintr-o dată să te arunce o forță pe care nu o bănuiai adâncită în tine. Niciun zgomot ajunge și cu cât îți ascuți simțurile, te încordezi să prinzi din mers cum cade praful peste tine, cu atât mai tare scufundarea te cuprinde, te inundă. În subconștient știi că dacă intri acolo e strict pentru că ex istă o chemare, o căutare, firicelul unei voci care-ți tot dădea târcoale în conștient. Am alungat-o cu o fluturare din mână, am gonit-o când devenea insistentă și am sfârșit îngropând-o între alte mii de voci ascultate pe repet. Însă, în fracțiunile alea de secundă sau poate de o eternitate îi citești buzele și auzi clar și răspicat răspunsuri. Te zvârcolești din toate încheieturile, urechile ți se închid precum la amfibii, sunetele care formează Cuvântul te pătrund arzându-ți celulele, se ciocnesc și se spar

Copilăria din amintire... Privesc pe străzile pustii, Unde cândva zburdam zglobii... Eram copii între copii... Ce amintiri, ce bucurii... Din aerul azurului, Ce-n ochii lui atunci priveam, Zburdam cu raza soarelui, Semne pe cer îi desenam.... Şi animalele-n păduri, Ca falnici zmei şi feți frumoși; Noi ne luptam voinici prin crânguri, Ei ne-admirau prin brazi pletoși... Prin munții ce-i cutreieram Neobosiți, veseli, zglobii, În taină mare așteptam Nespuse alte bucurii..... Sunt ce gândeam, plăngeam, zămbeam, Precum un soare după ploi. Când alergam nu oboseam, Între copacii din zăvoi. Cu mândre flori cununi făceam Sub cerul păcii, liniștit. Și cu nesaț noi ascultam Cântând frumosul cri vrăjit. A fost… frumos, ... a fost un vis ; Mărețul rai de bucurii.... A fost un timp... Acum s-a stins... Ca macii roșii din câmpii. ... Eternă viață-ntr-altă viață, Trăiesc și azi în amintire, Mă-ndeamnă toți. îmi dau povață... Dar EU, rămân ce-am fost în fire... Cond

Ne-om întâlni așa, din întâmplare, Când vom ieși ca gâzele la soare, În parcul cu biserica din scânduri, Ca doi străini, marcați de-aceleași gânduri... Ne-om așeza tăcuți, pe-aceiași bancă, Eu, un țăran, iar tu, bucureșteancă. Nu ne-om privi, nu vom rosti cuvinte, Ne-or răscoli aducerile-aminte... Ne-om aminti c-am fost amanți de-o toamnă, Cu păr de-argint eu, tu-nspicată, Doamnă, Vom admira cum ne marcară anii, Privind cu jind cum înfloresc castanii... Ne-om ridica și vom porni agale, Eu, pe aleea, către lac, la vale, Mergând pe drumuri încă paralele, Ornate cu zambile și lalele...

Privesc de pe pod la unda-nspumată Lovind în piloni cu forță turbată , Noaptea-i pustie , nu-i nimeni în jur Și-n minte mă-ntreb : " mai pot să îndur ? " Sătul sunt de toate , sleit de putere Și nu mai pot duce atâta durere , Nu văd o lumină , nu-i nici o scăpare , E numai neantul ce-l simt sub picioare . Stau singur pe pod măsurându-i abisul Și-n gând mă întreb : "o fi paradisul ? " " Sau jos este iadul de smoală și jar ? " Răspuns pot să aflu în hău dacă sar . O voce îmi spune : " aruncă-te-n apă ! " O alta răspunde : " te luptă și scapă ! " Pe care din ele-aș putea s-o ascult ? Sub pod apa curge-n năvalnic tumult .